Gata.

Era ultima saptamana de scoala. Ca in toti anii, il vedeam pe hol, pe un calorifer, cu privirea cand spre clasa, cand spre fereastra veche si larga. Doar statea acolo. Fara sa stie, avea locul lui; cel putin eu asa il intelegeam: holul alb al unei singure prezente. Exista in mine fara ca el sa observe.
Nu pot sa nu ma intreb cum ar fi fost daca nu ajungeam aici. Probabil m-as fi bucurat in plictiseala mea, mi-as fi numarat in fiecare dimineata pasii de acasa si pana in sala mare, m-as fi pierdut rapid prin vise. Intr-adevar …vise; asa au fost, dar nu regret. A trebuit sa simt sfarsitul, sa-l plang si sa-l uit in fotografii. Daca nu m-as fi rupt atunci de tot ce ma inconjura, ar fi fost mult mai rau. Mi-am impus uitarea; acum am necunoscuta; dorinta. Nu mai inteleg ce se intampla…
Pendula intre constient si inconstient. Din partea opusa a holului, locul de unde il observam tremurand, reuseam cu dificultate sa-i zaresc chipul in intregime; doar spatele incarcat de parul ondulat, saten si putin din profil. Mereu zambea cand saluta vreun cunoscut si ii facea un semn discret cu mana, insa la scurt timp dupa aceea il pierdeam. Si nu fizic. Doar ca ceva se transforma in el cand era singur.
Mi-am impus sa uit uitarea. Prezentul mi-a fost doar un nou chip al trecutului. Ce a fost, este. Iubesc..