Pruna.

Mi-ar placea sa ma transform intr-un urias, sa fac doi pasi si sa ma asez in fata blocului tau. Sa te sun si sa iesi la geam.
De multa vreme mi-am propus sa iti scriu,insa niciodata n-am stiut de unde sa incep (nu ca acum as sti). Am prins acum cateva clipe libere, pe care m-am hotarat sa ti le dedic.
Voiam sa iti vorbesc despre prietenie. Despre prietenia noastra, despre prietenia intre oameni, despre prietenie in general.
Se spune ca prietenia e un lant, sau o funie. Daca prietenia noastra ar fi un lant, atunci mi-ar placea sa stam intre zalele acelea intotdeauna, pana rugineste lantul.Daca ar fi o funie, atunci mi-ar placea sa fie una din (douăș)trei fire. Primul fir sa fie increderea pe care o avem una in cealalta, al doilea sa fie afectiunea pe care ne-o purtam, al treilea lucrurile care ne leaga (unde nu pot sa nu mentionez: cutia de rafaello, ''flebletea'' ta, pre*-ul alb, skater boy, ''dotata'' de gaiu din ora de istorie, caloriferul nostru plin de secrete, cum ma strangi tu de cap, cum radem pe strada de nebune, ''globul'' de anul trecut, cum cantam la fanta madness, cum mergem la eurovision, cum esti pruna si mann si femeia pamantului, cum ai ajuns sa-l ovationezi pe omul cu care mereu te-ai visat batandu-te doar pentru mine, cum te iubesc! ) . Pentru ca orice prietenie trebuie sa treaca prin foc, pentru a fi durabila. Un diamant merge slefuit doar cu un diamant. Asa ca nu vad cum as putea sa ma lipsesc de sfaturile tale, nu vad cum privirea mea nu ti-ar mai putea reflecta zambetul, cum bratele mele nu vor mai sta in stransoarea alor tale.

La multi multi ani!!

Mein mann >:D<.

Reconnect.

Nu pot azi. Si nici nu am chef sa pot.

Pamantul se despica in mintea mea si voi toti cadeti intr-un hau intunecat.Nu, nu. Nu veti simti cadere libera. Ar fi prea frumos, nu? Va va lovi in cadere fiecare cuvant ce a cauzat dureri celor care v-au iubit.

Azi am ucis orice speranta si imi vine sa rad de tentativele mele de a crede. Maine le voi invia pe toate,desigur, si voi crede din nou dar pana maine am de gand sa tes cel mai negru posibil cu cel mai mort chef posibil. Azi nu mi-e dor de nimic si nu mai vreau sa imi amintesc nimic. Orice frantura din ce inseamna realitatea mea ma calca pe nervi si sar ca arsa. Imi vine sa izbesc tot ce am in cale dar ma calmez incet, respir tot mai regulat ca sa imi umplu plamanii cu liniste. Nu am mai iesit din casa de vineri; si nici nu am de gand s-o fac. As vrea sa ma abandonez uitarii dar degeaba incerc. Fac variante de bac cu Liviu, ascult muzica si imi imaginez lumea noastra inchisa in limite de foc.Norii s-au adunat ca sa imi fure apusul. In fictiunea mea de azi nu exista astre. Las intunericul sa se aseze gros si greu.
Nu mai vreau sa plec. Nu mai plec.

Al doilea meu meci, comoara si ploaie.

Apa de sus pana jos. Picaturi mari de ploaie stau in suspensie in aer; nu cad, le e prea greu sa se lase prada gravitatiei. In cerul rece nu mai au puterea sa urce. Doar sa priveasca orasul si oamenii, reflectand in infinite fatete liniile si culorile, descompuse in forme geometrice deformate apoi, care se imbina pana se confunda.
Stateam la o masa urmarind meciul Spania- Elvetia (al doilea meu meci!!) (dezamagire, cica) (lame zic eu acum): Lya suspina dupa Torres cel proaspat tuns, Radu imi explica ce e ala "offside", Alexandra vorbeste cu mine dar eu ascult muzica, Dragos se uita la mine, Razvan are probleme cu numerologia, iar eu cant cu Blue si in final atipesc.
Brusc, dintr-o data, instantaneu si all of a sudden se sting cele 4 televizoare puse unul peste altul; "Vine ploaia!!". Plecam. Incepe sa ploua. Urcam pe scena (teoretic) acoperita de la elice. Dar imi era foame si cum sunt prea adorabila ca sa fiu refuzata, am alergat cu totii prin ''ploaia torentiala, iuliaa!!'', spre Full House, caci imi era foame. Fleașca, da. Dar a meritat. "Arati ca la mare!". Da!
Later Dragos face belly dancing cu un prosop roz, ma intalnesc cu Radu care ma ia in brate (uzi, uzi), si cu fostul D (asa e, bine ca avem bustiere :)) ).
Viena, te iubesc. Fulgera si m-ai sunat sa ma intrebi daca mi-e frica. Hai acasa, Viena!
Acasa, sub cartea Michael jackson primita cadou, am o comoara!
Ma storc si joc cu Lya.

Fata cu palma de aur.

(si da, am ajuns la concluzia ca asta e capul tau)

Hai sa incepem sa radem de liniste,intalneste-ma intamplator si vino respectand doleantele coincidentelor langa mine, fara sa privesti, lasa-ma sa te imbratisez, sa ma apropii, fara sa ma uit in ochii tai . Ma vad la tine in brate, ma vad inteleasa, libera sa zic/fac orice prostie stiind ca micuta mea Criss e acolo sa ma acopere, sa-mi dea o palma zdravana daca ma vede trista, sa ma lase sa fug dupa fantome prin oras, sa cante cu mine pe strada, sa ma asculte, sa zambeasca potolit atunci cand ma asteapta cate jumatate de ora intr-o statie aglomerata, sa rada de mine ca am uitat microfonul ''fanta madness'' in parc, sa-mi aduca scoica din Barcelona, sa rada isteric cu mine atunci cand ar trebui sa tacem, sa ma iubeasca. Si stiu ca desi e departe (oare stiu unde vine pe harta?:-?) ea se gandeste acum la noi cum incercam sa facem rost de credit si sa o sunam. Te iubim, draga mea! La multi ani!

Gata.

Era ultima saptamana de scoala. Ca in toti anii, il vedeam pe hol, pe un calorifer, cu privirea cand spre clasa, cand spre fereastra veche si larga. Doar statea acolo. Fara sa stie, avea locul lui; cel putin eu asa il intelegeam: holul alb al unei singure prezente. Exista in mine fara ca el sa observe.
Nu pot sa nu ma intreb cum ar fi fost daca nu ajungeam aici. Probabil m-as fi bucurat in plictiseala mea, mi-as fi numarat in fiecare dimineata pasii de acasa si pana in sala mare, m-as fi pierdut rapid prin vise. Intr-adevar …vise; asa au fost, dar nu regret. A trebuit sa simt sfarsitul, sa-l plang si sa-l uit in fotografii. Daca nu m-as fi rupt atunci de tot ce ma inconjura, ar fi fost mult mai rau. Mi-am impus uitarea; acum am necunoscuta; dorinta. Nu mai inteleg ce se intampla…
Pendula intre constient si inconstient. Din partea opusa a holului, locul de unde il observam tremurand, reuseam cu dificultate sa-i zaresc chipul in intregime; doar spatele incarcat de parul ondulat, saten si putin din profil. Mereu zambea cand saluta vreun cunoscut si ii facea un semn discret cu mana, insa la scurt timp dupa aceea il pierdeam. Si nu fizic. Doar ca ceva se transforma in el cand era singur.
Mi-am impus sa uit uitarea. Prezentul mi-a fost doar un nou chip al trecutului. Ce a fost, este. Iubesc..

La multi ani, Pojo!

In 18 secunde, miros de mucegai,
Se raspandeste-n umbra si-n cana mea de ceai.
In 18 secunde, trag aer in plamani,
In 18 secunde, noi devenim batrani.


Cum stii tu sa-mi alungi orice nor atunci cand afara ploua? Cum stii sa-mi scrii poezii numai mie? Cum stii sa ma suni doar ca sa-mi reciti din Nichita? Cum stii sa-l expediezi pe Serban doar ca sa ma asculti cum rad fara vre-un motiv? Cum te enervezi acum ca tastez cand ma suni? Cum sa ma asculti noaptea plangand/razand/visand pana la 6 dimineata? Cum te iubesc? Cum sa pleci? Pai nu pleci!

Si-acum inchei pomelnicul cel lung,
Si stau fantomele sa le alung,
S-au adunat in jurul meu ca sa priveasca,
Cum "18" incearca sa se nasca.

Pojo' Vlad: de ce soarele e soare si luna e luna?
Pojo' Vlad: no, a venit serban
Jul ..: damn.
Jul ..: e soare ca sa iubim, e luna ca sa traim.
Pojo' Vlad: atunci la mine e soare
Pojo' Vlad: pentru tine.