19:37.
23 de minute şi atât. Atât am să-l mai aştept. După, o să plec şi o să încerc să nu mă uit înapoi. Oamenii trec şi se uită lung la mine. Am rochia pătată şi pielea murdară. Văd în privirea lor cum se întreabă pe cine aştept. Dar ce rost are să le spun? Oricum nu le-ar păsa. Sunt doar curioşi şi ipocriţi.
Rememorez corpuri uzate şi energii false; am faţa colorata de artificii si sunt strânsă mult prea tare in bra
ţe- mă sufoci!
E prea târziu si a-nceput sa ningă.. Vreau să ştie toată lumea că ninge; dar ei dorm, n-au credit, retele sau net. Ei niciodată n-au. Niciodată nu. Iar cei care au, nu sunt niciodată multumiţi şi dispar, nu se ştie unde, dar nu vor mai fi găsiţi niciodată. Asta a fost alegerea lor.
Ce linişte e...
Ce caut aici? Pe cine aştept? Cât e ceasul?
Opt.
Vântul m-a împăştiat în toate părţile. Nu ştiu ce mai fac aici. Mă ridic şi deşi simt că nu ar trebui să fac asta mă uit şi aştept câteva secunde. Dar nu e nimeni... Plec. Ninge. Şi fulgii de afară spală zăpada din mine; şi îmi curăţă rochia şi pielea.
Pe lângă mine trece un străin. Pare disperat şi tot strigă un nume. Îmi pare cunoscut, parcă l-am mai auzit cândva. Mă opreşte şi mă întreabă dacă am văzut-o pe Ea.
- Da, acum 23 de minute Ea înca era acolo, îi răspund după care paşii mei se opresc din plâns. Plec fără să mă uit înapoi, lăsând dâre de curcubeu pe asfalt în urma mea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu