Ameteala diminetii ma cuprinde...

Ameteala diminetii ma cuprinde.

Incerc sa-mi fixez un zambet pentru ca merita. Soarele straluceste, orasul e amortit. Miroase a primavara. Linistea mormantala ma cuprinde, umezeala aerului imi raceste si imbujoreaza obrajii palizi. Din departare, se aude vuietul orasului.

Fumul tigarilor innabuse atmosfera…lumea inca doarme…

Vuietul orasului...Oameni grabiti, cu o privire fixa, roboti ai societatii oameni, indreptandu-se spre destinatii cunoscute doar de ei. Figuri aspre, intepenite, grimase putrezite, adolescenti impartasindu-si primul sarut al rasaritului...

Primul sarut al rasaritului...Linii roze la orizont, lalele rosii pe marginea trotuarelor, nori albi jucandu-se pe cerul infinit. Muzica auzindu-se in surdina, motoare zgomotoase, praf, caldura, puf plutind pe strazi…

Mizerii....Si oameni mizerabili. Oameni care isi privesc semenii si incearca sa prinda macar o felie din viata celorlalti. Sau oameni care judeca, etichetandu-i pe toti din jur. Schimonositi, batranii se uita in gol. Habar n-au ca gandesc exact ca o fata cu 60 de ani mai putin decat ei...Ce rost mai are...

Ce rost mai are sa simt dimineata asta...Maine o iau de la capat daca vreau...Nimic nu se pierde, totul se schimba...Intr-o anumita masura...Tigari aruncate sub o banca dintr-un parc pustiu...Asteptare zadarnica. Pana la urma, ajung la concluzia ca nimic nu se va intampla in sufletul meu daca eu nu fac nimic. Refuz ideea, dar ma complac in ea...

Ameteala diminetii ma cuprinde...