In acelasi loc ca acum un an, insa mai rau. Tot o privire peste umar, tot o imagine capabila sa prabuseasca. Ma intrebau daca mi-e rau. Mi-am pierdut cumpatul. Am uitat ca trebuie sa respir, sa misc, nu imi aminteam cum am invatat sa vorbesc. Daca ceea ce voiam sa spun nu corespundea sunetelor pe care aveam sa le scot?
Sa-ti spuna in lumea inchipuita ca pleaca si se intoarce imediat si sa-l vezi venind in realitate. Contradictie a legilor sfidate de inocenta fiintei. Timiditate in ascensiunea catre sublim.
Mocneste teama in mine si privirea-mi fuge peste minutele lacome de timp. Ore numarabile pe degetele unei singure maini presarate cu nesansa. Mi-e frica. Voi ajunge in fata inevitabilului si intampinarea se vrea demna. Imi repet cat de important este si cautand argumente pentru aceasta credinta, mintea dispera si eu pierd ultimul vag argument. De ce? Si de ce ma intreb care este motivul? De ce imi pun problema unui motiv? Aprofundez lantul secventelor propriei psihologii in scopul de a uita de frica pentru derularea inca viitoare. Va fi asa cum mi-am imaginat?
Anul trecut goneste si e la cateva minute distanta de pragul finalului. In urma sa a lasat atat de multe.. Azi ar fi trebuit sa-ti spun.. Acum n-o sa-ti mai pot spune deloc..
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu