Dreams are renewable. No matter what our age or condition, there are still untapped possibilities within us and new beauty waiting to be born.

-Dale Turner-

vineri, 31 decembrie 2010

Reach the Universe -2011

imi arunc niste ultime ganduri diminuate de somnul pricinuit de zile intregi fara somn. un inventar al celor 12 luni trecute ar fi atat de banal incat sarim peste. am ramas in urma cu mult, dar simt ca s-ar putea sa revin cu putin efort. si prin asta vreau sa spun ca, desigur, a trecut prea repede. da, toti zic asta, multi dintre ei chiar afirma ca nu stiu cand s-au scurs atatea zile; eu imi dau seama. in tot cazul, nu avem puterea de a ingheta timpul asa ca trebuie sa facem si noi ce putem. se deruleaza in mintea mea filmul ultimului an, un an mai altfel, ca toti ceilalti. aprind veioza amintirilor si discern. sa nu uit sa ma gandesc la dorinta pe care mi-o voi pune la miezul noptii sau la prima imbratisare. deja ma vad peste cateva ore tinand paharul de sampanie in mana, inconjurata de cei mai apropiati si mai buni prieteni, care au fost langa mine de la primul 12 noaptea al lui 2010 pana la ultimul si care vor mai fi si mult timp de aici inante. toti vor incepe numaratoarea inversa si cu o bucurie practic nejustificata, dar fireasca. va fi dovada trecerii ireversibile a timpului, dar realitatea se va pierde sub urarile de la multi ani si sutele de mesaje trimise, care vor bloca retelele. ma gandesc acum la artificii- ma sperie, dar imaginandu-mi scenariul trecerii in urmatorul an, ar putea sa simbolizeze aspiratii, incercari de a ajunge la un ideal si zgomotul acestora cand ajung sus, pe cer, sa fie punctul culminant al drumului spre ceea ce ne-am propus. sunt un simbol al inaltarii la urma urmei.

inca vreo 8 ore..e totul terminat ca sa o poti lua de la inceput?..sau nici nu te-ai gandit?

suntem atat de mici in universul asta... sa ne bucuram, dar, de ..ceea ce a ramas.


Iar noi mergem la Ralu sa ne incretim parul. La multi ani linistiti!

vineri, 24 decembrie 2010

Catatonya.


Timpul se nulifica.
Spatiul se nulifica.
Aerul se nulifica.
Sansele se nulifica.
Spiritul se nulifica.
Sentimentul se nulifica.
Intr-o zi am sa nulific si oamenii. Oamenii merita nulificati. Merita..
"Cand?" Nu stiu exact cand, dar cert e ca mai e ptuin pana la marele nimic.
"Ce e cu tine?" Aud des si ma enerveaza (hai, manutele sus!). Parca as fi bolnava. Sunt pe picior de plecare. In seara asta am sa ma uit pentru ultima data la ceea ce obisnuia sa fie viata mea. Reactia va fi spontana; nu pot sa o anticipez.


Nepasarea ia amploare.
Oh, and thank for bringing me to Catatonya.
Pun capat si acestei zile.
Craciun linistit!

vineri, 10 decembrie 2010

♥.


I think we should try. I think I could need this in my life and I think I'm just scared, that I've done too much, but I know that there's a little bit of something me, in everything you now.

joi, 9 decembrie 2010

You think I'm weak - but I think you're wrong.

I'm scared that I know too much..
@Roxana .
Multumesc, Roxi.

miercuri, 1 decembrie 2010

Nouăşpe? Nouăşpe cum?


19:37.
23 de minute şi atât. Atât am să-l mai aştept. După, o să plec şi o să încerc să nu mă uit înapoi. Oamenii trec şi se uită lung la mine. Am rochia pătată şi pielea murdară. Văd în privirea lor cum se întreabă pe cine aştept. Dar ce rost are să le spun? Oricum nu le-ar păsa. Sunt doar curioşi şi ipocriţi.
Rememorez corpuri uzate şi energii false; am faţa colorata de artificii si sunt strânsă mult prea tare in braţe- mă sufoci!
E prea târziu si a-nceput sa ningă.. Vreau să ştie toată lumea că ninge; dar ei dorm, n-au credit, retele sau net. Ei niciodată n-au. Niciodată nu. Iar cei care au, nu sunt niciodată multumiţi şi dispar, nu se ştie unde, dar nu vor mai fi găsiţi niciodată. Asta a fost alegerea lor.
Ce linişte e...
Ce caut aici? Pe cine aştept? Cât e ceasul?
Opt.
Vântul m-a împăştiat în toate părţile. Nu ştiu ce mai fac aici. Mă ridic şi deşi simt că nu ar trebui să fac asta mă uit şi aştept câteva secunde. Dar nu e nimeni... Plec. Ninge. Şi fulgii de afară spală zăpada din mine; şi îmi curăţă rochia şi pielea.
Pe lângă mine trece un străin. Pare disperat şi tot strigă un nume. Îmi pare cunoscut, parcă l-am mai auzit cândva. Mă opreşte şi mă întreabă dacă am văzut-o pe Ea.
- Da, acum 23 de minute Ea înca era acolo, îi răspund după care paşii mei se opresc din plâns. Plec fără să mă uit înapoi, lăsând dâre de curcubeu pe asfalt în urma mea.